O mică caracterizare a personajului.
Să fii vârcolac nu era atât de rău pe cât credea Andrei că va fi. Era și mai rău.
Fata vârcolac o pornea uneori hai-hui prin pădure (sau chiar pe străduțele din București), după tot soiul de mirosuri. Iar după un timp se întorcea cu pletele în vânt și ochii tulburi aducând drept ”pradă” bucăți de plăcintă pe care gospodinele sat-ului i le dădeau de sufletul celor duși, atunci când o vedeau cum se uită cu jind la ele.
Uneori fata hămăia, iar atunci fratele ei ași stăpânea cu greu râsul. Alteori o pornea după o minge sau după un iepure apetisant, care de cele mai multe ori o păcălea apoi râdea pe socoteala ei cu familia lui de iepuri făcând-o să turbeze de mânie.
Era un vârcolac Alfa, desigur, adică prea puțin dispus la concesii, sau, cum am spune mai modern, un pic cam ”cu nasul pe sus”.
Andreea avea 12 ani atunci când s-a transformat în vârcolac pentru prima dată, pentru că aceasta este, mereu, vârsta primei transformări. Este o fată cu o personalitate foarte puternică, în ciuda fundiței roz pe care o poartă în păr, chiar și în chip de vârcolac, ca să-i țină blana să nu-i intre în ochi. Pentru că este scoasă din ritmul vieții ei de un ”blestem”, care se va dovedi o ”binecuvântare”, Darul blănii, va trebui să treacă ceva timp până ce fata se va obișnui cu noua ei condiție. Și cu noua haită.